Iulia Marin era una dintre jurnalistele foarte bune din noua generație. De trei ani, aceasta lucra la publicația Libertatea și scria pe zona de politică și investigație. Tânăra locuia în zona Uverturii a cartierului Militari și a fost găsită moartă de poliție și de către proprietara apartamentului în care stătea cu chirie.
Iulia Marin avea doar 32 de ani și părea o fire veselă sau cel puțin așa era în trecut, conform colegilor săi. Era apreciată pentru profesionalismul ei. De-a lungul timpului a lucrat la Adevărul, PressOne, Recorder, Gândul și în ultimii trei ani la Libertatea.
Pe 10 aprilie, Iulia Marin scria un text răvășitor despre boala care i-a nimicit practic viață. Sursele VoxBiz.ro au dezvăluit că aceasta s-ar fi sinucis și că nu mai putea suporta stările care pusese stăpânire pe ea.
Oficial, medicii legiști urmează să analizeze și să stabilească în următoarele zile cauza oficială a decesului.
Dumnezeu s-o odihnească în pace. Redăm mai jos ultima ei postare de pe rețelele de socializare.
„Număr, uneori, pe degete zilele ”bune”. Zilele in care ma simt bine, lucrez bine, sunt bine. Pe site-urile pe care le citesc, forumuri cu privire la tot felul de pastile, oamenii scriu: “Nu renuntati, veți găsi antidepresivul potrivit”.
E greu și sa nu renunți. Al cincilea – sau al șaselea? – antidepresiv in mai puțin de patru ani vine la pachet cu speranțe noi și, pana acum, zero efecte adverse. Dar stau și ma întreb daca nu cumva ma pregătesc pentru o noua dezamagire, vreun efect placebo, cine mai știe?
Stau și ma gândesc ce bizar e ca viața mea toată depinde de câteva zeci de miligrame dintr-o substanța de care abia am auzit. Și, când zic ca viața mea toată, nu e nicio exagerare.
Am ajuns in punctul in care îmi e rusine sa mai vorbesc despre depresie sau sa o invoc, in punctul in care nu mai înțeleg ce e in neregula de nu mai pot funcționa. “Ca înainte”, îmi șoptește creierul meu. Sau măcar ca intr-o zi oarecare, dintr-un trecut care se tot îndepărtează.
Am ajuns sa urăsc însuși termenul de “depresie”. Îl reneg adesea, ma mint singura, ascult muzica, fac orice ca sa schimb aceasta stare. Și ea nu se schimba decât foarte rar.
“Nu renuntati, antidepresivul asta mi-a schimbat viața”, a scris cineva despre substanța pe care o iau acum, de cateva zile. Aștept, aștept de patru ani sa am din nou pasiune pentru ceva. Sa nu simt greutate, orice as face. O greutate atat de dificil de descris in cuvinte.
“Îți va plăcea pastila asta, ajuta și la concentrare, e și pe anxietate”, mi-a spus medicul meu. Îmi doresc sa imi placa. Sa ma ”ajute”. Sa ma trezesc zambind, ca “înainte”. Sa pun putina pasiune in ce fac, măcar putina. Măcar din când in când, sa nu ma mai ascund in spatele unei stări care nu vrea sa plece.
Nu vrea, și pace. “Nu renuntati, pastila asta mi-a redat plăcerea de a trai”. Citesc toate forumurile, in timpul meu liber, și vreau sa le cred. Sa cred ca exista din nou plăcere, fie si dintr-o pastila. Dar, la naiba cu toate astea, azi a fost o zi buna, placebo sau nu”, este ultima postare a Iuliei Marin.